azazel
Veteran
 Din: bucuresti
Inregistrat: acum 14 ani
Postari: 1576
|
|
Asistăm în România de ceva ani la dezvoltarea unui fenomen muzical special : manelismul. Un fenomen de masa care, treptat, a luat o amplare de nebănuit înainte de Revolutie. Adevărata muzică a poporului român tinde să nu mai fie cea tradiţional-populară cu subcomponentele ei clasice şi regionale ci muzica adoptată de/de la comunitatea rromă, pentru că maneaua nici măcar nu este muzică tradiţională ţigănească cum am putea crede ci are origini turceşti care au fost relevate cu mult profesionalism de către istoricul literar Andrei Oişteanu. Nimic de spus, rromii au o îndelungată tradiţie în a cânta acest tip de muzica. Să nu uităm că ei cântau sub forma ruşinoasă de sclavi muzicieni pe la curţile boierilor români turciţi din secolul al XVIII-lea şi al- XIX-lea. În mod normal cel care-i deţinea le impunea tipul de muzica cu care să îi încânte urechile. Iar in epocă moda otomană era dominantă, chiar dacă nu dorim deloc să o recunoaştem, si nu muzica clasică de esenţă germană.
Am observat personal şi numărat : în 9 maşini din 10 duduie manelele căci acestă muzică niciodată nu poate fi ascultată în intimitate. Ascultatul manelelor a devenit un fel de exibitionism de cel mai prost gust. A asculta manele pare a fi victoria suprema a vulgului din România asupra intelectualităţii păltinişene sau anti-păltinişene (chiar dacă vulgul habar nu are de o asemenea localitate- are echipă de fotbal?). Cu cât intelectualitatea fină (a se observa ironia- deja ne-am saturat de termenul fin si ne e dor de intelectualitatea docilă, aliată cu muncitorimea din anii 1950, intelectualitatea populară critică si strâmbă din nas faţă de acest tip de manifestare muzicală cu atât mai mult masele le adoptă şi se identifică cu mesajele degajate. Noua generaţie de telefoane mobile care permite înmagazinarea în memorie şi a muzicii reprezintă o altă mare şansă oferită manelelor căci copiii sau adolescenţii pe care-i întâlnesc, în proporţii zdrobitoare preferă să asculte tare, cât mai tare această muzică. Asta-i distrează, asta-i reprezintă, asta le-a fost susurat pervers pe la urechi de către diverse surse. Moda telefoanelor care cânta este profund deranjantă şi lipsită de respect însă respectul pentru ceilalţi este ultimul gând care le trece prin fragedele capete a prea multor adolescenţi din România de azi (nu toţi evident). Profesorii ne-ar putea spune mult mai multe despre frecvenţa telefoanelor muzicale mobile minune din şcoli. Răspândirea fără egal a acestei forme muzicale dovedeşte în plus eşecul sistemului şcolar românesc. Nu credem că suntem prăpăstioşi când punem în strânsă corelare adoptarea manelelelor de către copiii şi adolescenţii români şi şcoala românească cea care ar trebui să imprime respectul unor valori civilizaţionale autentice, europene care să reprezinte naţiunea română nu numai de acum ci dintotdeauna.
Adorarea manelelor merge mână în mână cu un comportament anti-civic. Pentru a-mi întări afirmaţia amintesc excelenta tableta a lui Dan Perjovschi din Revista 22, nr. 34 în care acesta afirma „M-am sculat cu ochii cârpiţi din cauza chefului tras toată noaptea de vecinii care stau la casă. Din cauza blocurilor din jur se aude şi când le cade o furculiţă, aşa ca folcloarele si manelele miorlaite au functionat ca niste bombe setate precis pe timpanele mele. Ei n-au avut nici o milă, eu n-am avut nici o şansă.” Chiar şi Andrei Pleşu în Dilema Veche, nr. 186 pare excedat de acest fenomen căci în articolul Pesmism îşi varsă amărăciunea şi către această direcţie „Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături.”Recent am avut parte de o situaţie similară precum cea (d)enunţată de către Dan Perjovschi : o nuntă la bloc. În sâmbăta cu pricina trei virtuoşi şi-au instalat orga, boxele, microfoanele în părculeţul de la intrare şi, fără să ceara acordul nimanui y compris, au început să-şi producă pseudo-arta muzicală formată dintr-un stil heterolcit, ceva între manele de nuntă si un fel de muzică populară pervertiă (adusă către manele). Am înţeles că acesta este obiceiul valah al pre-luării miresei însă aşteptându-mă ca acesta să dureze cel mult o jumătate de oră m-am înşelat căci ritualul rural exportat la oraş bine condimentat cu manele ne-tradiţionale a durat mai bine de 3 ore. Inutil de precizat că pensionara care a reclamat la poliţia comunitară circul dintr-o după-masă de sâmbată a fost puternic şi cu sete înjurată de artiştii muzicali. Explicaţia tolerantei aberante pe care am regasit-o la unii vecini a fost ca lasa-i domle ca odata se insoara baiatu. Chiar daca-i doresc aceasta, lipsa de respect se potriveşte ca o mănuşă pe miorlăielile penibile ale acestui fenomen. Încerc să-mi imaginez aceeaşi situatie într-un cartier francez cu o nuntă maghrebiană şi nu reuşesc. O alta remarcă : manelşitii sunt nişte duşmani declaraţi ai naturii României. Nu o suportă. Fiind un antiecologist decis, manelistul nu poate strânge resturile dupa un keff (căci da, manelismul inovează şi ortografia limbii române pe care o reinventează după reguli imposibil de precizat) la pădure sau pe malul vreunui lac într-o plasă de unică folosinţă. Cultura lui anti-civică sau anti-cetăţenească o împiedică, o interzice chiar. Nu se cadrează cu stilul lui de viaţă. Chiar şi in astfel de locuri destinate reflecţiei şi liniştei, în natură, manelistul trebuie să fie însoţit de marca lui înregistrată care-l departajează de toţi ceilalti, maneaua. E drept că el poate fi indus în eroare : cum să nu dea volumul la maximum în orice circumstanţă atâta timp cât are impresia că toţi oamenii care-l înconjoară sunt de-ai lui tocmai pentru că foarte mulţi audiază aceeaşi muzică ?! O explicaţie parţială ar pleca de la faptul că manelele fiind cântate de catre rromi, minoritate care a fost sedentarizata de dată recentă, ele nu presupun nici un ataşament faţă de natura românească, la antipod cu muzica populară tradiţională românească în care natura este prezentă masiv după principiul Codru-i frate cu romanul (invers nu este aplicabil). Manelistul este şi un constant consumator de seminţe. În orice loc, în orice circumstanţă. Manelistul alege să spargă seminţele cu un zgomot specific decât să le cumpere gata decojite, miezuri, căci spartul seminţelor se încadrează perfect cu atitutdinea pasivă ancestrală a poporului român. Mai asculţi o manea, mai spargi o sămânţă, mai fluieri după o fetiţă.....
Muzica relevă foarte bine, cu multă acurateţe, sufletul şi tendinţele unui popor de aceea este cu atât mai îngrijorătoare aderenţa pe care o cunosc manelele la tinerele generaţii. Nu cred ca exagerez când afirm că pentru acestea manelele reprezintă singura modă culturală (sau mai degraba pseudo-culturală. După cum pentru generaţiile de români tineri în momentul anilor 1960 această moda culturală era reprezentată de muzica rock, de Beatles sau Rolling Stones, în anii ’90 de Queen, pentru foarte mulţi tineri de acum (dar nu pentru toţi tinerii, evident) tonul muzical este dat de Jean de la Craiova, ACM sau Vali Vijelie. Aceasta este o notă foarte proastă pentru cei care, în libertate, aleg kitsch-ul şi vulgaritatea autohtonă în timp ce părinţii sau bunicii lor, trăind într-un sistem totalitar alegeau riscul ascultării unei muzici anglofone protestare pentru care se puteau lua ani buni de închisoare. Din această perspectivă considerăm că rasismul anti-rrom plecat de la detestarea maneleleor şi de la considerarea ca adepţii lor români sunt niste inocenţi atraşi în ispită este aberantă şi nedrept.
Recunosc că este uşor să critici acest fenomen muzical şi nu ajungi nicăieri dacă nu te întrebi de ce acest tip de muzică ce era până în 1989 underground, a cunoscut, în libertate o asemenea explozie ? Ce a determinant aceasta dezvoltare ? Ce mutaţie a suferit inconştientul colectiv al românilor după 1989 permitând o astfel de infiltrare masivă ?
Manelele au reusit să se impună pentru că au un mesaj de revolta socială; oamenii se regăsesc în ele într-o măsură mult mai mare decât în muzica populară care a pierdut foarte mult din audientă sau în comparaţie cu muzica uşoară românească ce s-a axat bolnăvicios de mult, obsesiv, de la începuturile existenţei sale până în prezent pe propagarea tipului de dragoste eterică ce nu are nici o legătură de realitatea. E drept că în ultimul timp au apărut tot felul de bombe sexy fără voce dar cu un look ofenisv care au inovat muzica uşoara românească introducând teme şi motive sexuale, fără a convinge în mod special publicul.
Manelele au căpătat o audienţă însemnată, depăşind cu mult minoritatea rromă din România pentru că şi-au permis să insereze versuri mai deochiate, mai licenţioase, beneficiind şi de o libertate mai mare în acest domeniu faţă de muzica uşoară românească transmisă în festivaluri anoste precum Mamaia şi care trebuia difuzată de televiziuni. Manelişitii au procedat invers : au captat mult public prin mesajele lor iar televiziunile comerciale au sărit rapid în întâmpinarea lor tocmai pentru ca aveau un public numeros şi fidel în spate care putea fi captat şi folosit în scopuri comerciale.
Maneaua a cucerit iniţial oamenii săraci. După 1989 aceştia nu au devenit mai numeroşi decât erau înainte de Revoluţie însă după 1989 a apărut clasa noilor îmbogăţiţi care nu a mai avut vreo interdicţie în a-şi afişa noua bogaţie (cum era până în 1989 când comunisumul impunea păstrarea aparentei egalităţii sociale dar şi materiale a tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste). Diferenţele sociale s-au acutizat iar maneaua a devenit principalul vas comunicant al frustrărilor din ce în ce mai accentuate.
Aderenţa tinerilor şi copiilor la manea este o consecinţă directă a mediului în care aceştia s-au format. Ascultă maneaua şi vibrează la rezonanţele ei unduitoare pentru că s-au născut cu ea, s-au născut în ea. Chiar dacă întâmplări economice fericte au condus la schimbarea statului social si la depăşirea sărăciei această stare nu determină şi renunţarea la ascultarea acestei muzici. Dimpotrivă, boxele care sunt date la maximum din maşini sau case scumpe reprezintă etalarea unei revanşe.
Maneau a început să fie exportată odată cu exodul românilor la muncă în Occident. Ne mai aducem aminte de stupefacţia pe care am avut-o atunci când am aflat de imensul succes pe care l-au avut soliştii rromi de gen care au concertat la Roma. Două faţete ale românităţii : sopranele de origine română care cunosc succesul în Vest complet necunoscute de marele public românesc dar şi manelele care însoţesc milioanele de exilaţi români care se identifică cu ele.
Anumite reviste culturale şi ziare consideră ca nu e cazul să panicăm, să ne enervăm ci să privim cu amuzament şi detaşare acest fenomen, ca şi cum acesta ar fi unul mărginaş, periferic, lipsit de importanţă. Ar trebui să stăm relaxat, foarte calmi şi să ne bucurăm că o mare majoritate din ceea ce se numeşte generic poporul român se manelizează adică trăieşte în conformitate cu caracteristicile prezentate mai sus. Aceşti (de)formatori de opinie se mai miră după aceea că trăiesc într-un mediu atât de toxic şi violent precum cel din România. În accepţiunea noastră procesul de manelizare se află în derulare de ceva timp iar efectele lui vor fi dezastroase.
Dar se poate face ceva? Revenim la vechea dilemă: într-o societate liberă fiecare este până la urmă liber să asculte ceea ce vrea el. Chiar dacă detestăm această muzică, ea nu ne-ar deranja dacă nu ar fi asociată cu celelalte manifestări conexe pe care le-am analizat succint- daca nu ar fi impusă în diverse spaţii publice, dacă masele care o ascultă l-ar respecta pe celălalt şi ar respecta natura înconjurătoare etc. Este evident că dacă ascultătorii de manele ar parcurge acest proces de civilizare, maneau va fi trebuind să parcurgă şi ea, la rândul ei, un drum foarte lung pe care suntem îndreptăţiţi să credem că nu este deloc gata nici măcar să-l înceapă. Trăim în Manelsitan pentru că nu merităm să trăim altundeva.
Publicat de Codrut Constantinescu
_______________________________________
Domnule, de ce pescuiesti cu mucuri de tigara?
- Ca vreau sa prind un peste afumat!
|
|
)))))))))))))))))) ,as vrea sa am discutia asta cu el cand o sa fie pe "treaba"
